𝐃𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐯𝐨𝐜𝐞𝐚 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐧𝐮 𝐚𝐫𝐞 𝐜𝐮𝐯𝐢𝐧𝐭𝐞

Este uimitoare atenția pe care o punem pe cuvinte.

Într-adevăr, este facil – auzim explicații și, dacă experiențele noastre emoționale de până atunci au fost mai degrabă pozitive, acordăm încredere implicit, fără să chestionăm adevărul cuvintelor.

𝐋ă𝐬ă𝐦 𝐢̂𝐧 𝐚𝐟𝐚𝐫𝐚 𝐞𝐜𝐮𝐚𝐭̦𝐢𝐞𝐢 𝐢𝐧𝐭𝐮𝐢𝐭̦𝐢𝐚.

Ba chiar o desconsiderăm – ca pe sora mai săracă și mai nepricepută a rațiunii.

Intuiția însă ne însoțește evolutiv de foarte multă vreme.

Ne-a ajutat să supraviețuim și când nu aveam “cuvintele la noi”.

Are acces la aspecte din realitate care scapă aparatului senzorial și „mapează” situațiile în care ne aflăm cu un grad remarcabil de claritate.

Nu se oprește atunci când dormim, sau când nu mai suntem atenți la ce ne preocupa mai devreme.

𝐍𝐞 𝐝ă 𝐭𝐨𝐭 𝐟𝐞𝐥𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐬𝐞𝐦𝐧𝐚𝐥𝐞, 𝐥𝐚 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐢̂𝐧𝐜𝐡𝐢𝐝𝐞𝐦 𝐨𝐜𝐡𝐢𝐢 – 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜ă, 𝐝𝐞 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐞 𝐨𝐫𝐢, 𝐧𝐞 𝐨𝐟𝐞𝐫ă 𝐚𝐜𝐞𝐚 𝐩𝐞𝐫𝐬𝐩𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯ă 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐧𝐮 𝐝𝐨𝐫𝐢𝐦 𝐬ă 𝐨 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐞𝐦𝐩𝐥ă𝐦.

Este acea „𝐯𝐨𝐜𝐞” (𝐟ă𝐫ă 𝐜𝐮𝐯𝐢𝐧𝐭𝐞) care îți spune că ce se întâmplă este fals.

Că ce auzi este nesincer.

Că ar fi mai bine să nu mai întâlnești o anumită persoană sau alta.

Care îți spune: 𝑎𝑖 𝑔𝑟𝑖𝑗𝑎̆, 𝑝𝑒𝑟𝑖𝑐𝑜𝑙, 𝑏𝑙𝑖𝑛𝑔 𝑏𝑙𝑖𝑛𝑔 𝑏𝑙𝑖𝑛𝑔…

𝐀𝐥𝐞𝐠𝐞𝐦 𝐚𝐝𝐞𝐬𝐞𝐚 𝐬ă 𝐨 𝐢𝐠𝐧𝐨𝐫𝐚̆𝐦 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜ă 𝐧𝐮 𝐚𝐯𝐞𝐦 𝐨 𝐞𝐱𝐩𝐥𝐢𝐜𝐚𝐭̦𝐢𝐞 „𝐥𝐨𝐠𝐢𝐜ă” 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐢𝐧𝐭𝐮𝐢𝐭̦𝐢𝐞

și pentru că am făcut o fixație pe ceea ce „înțelegem”.

𝐃𝐞 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐞 𝐨𝐫𝐢 𝐢̂𝐧𝐬ă, 𝐜𝐞𝐥𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐛𝐮𝐧𝐞 𝐚𝐥𝐞𝐠𝐞𝐫𝐢 𝐥𝐞 𝐟𝐚𝐜𝐞𝐦 𝐚𝐭𝐮𝐧𝐜𝐢 𝐜𝐚̂𝐧𝐝 𝐧𝐮 𝐢̂𝐧𝐭̦𝐞𝐥𝐞𝐠𝐞𝐦 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐥𝐞𝐭.

Sau nu prea bine.

Sau nici măcar suficient.

Dar, din senin, apare un fragment de gând, un cuvânt, o imagine reflectată pe un colț de geam,

𝐨 𝐬𝐭𝐫ă𝐟𝐮𝐥𝐠𝐞𝐫𝐚𝐫𝐞 𝐫𝐚𝐩𝐢𝐝ă, 𝐝𝐚𝐫 𝐥𝐮𝐦𝐢𝐧𝐨𝐚𝐬ă 𝐬̦𝐢 𝐜𝐥𝐚𝐫ă,

𝐬̦𝐢 𝐬̦𝐭𝐢𝐦 𝐜ă 𝐬̦𝐭𝐢𝐦, 𝐜𝐡𝐢𝐚𝐫 𝐝𝐚𝐜ă 𝐚𝐦 𝐯𝐫𝐞𝐚 𝐬ă 𝐟𝐢𝐞 𝐚𝐥𝐭𝐟𝐞𝐥...

Este o invitație la o 𝐚𝐬𝐜𝐮𝐥𝐭𝐚𝐫𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐚𝐩𝐥𝐞𝐜𝐚𝐭ă 𝐚 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫ă 𝐜ă𝐭𝐫𝐞 𝐬𝐢𝐧𝐞.

La răspunsurile care 𝐧𝐞 𝐯𝐢𝐧 𝐝𝐢𝐧 𝐭ă𝐜𝐞𝐫𝐞, 𝐧𝐮 𝐝𝐢𝐧 𝐯𝐨𝐫𝐛𝐞.