De la Descartes încoace, „cogito ergo sum” – gândesc, deci exist – a devenit mantra lui Homo sapiens. Cum și-a argumentat Descartes teza nu știe multă lume; ce a rămas însă este această sintagmă pe care nici măcar nu ne mai străduim să o înțelegem. Consecința ei cea mai complexă este însă acest clivaj indus și acceptat, după sute de ani, ca fiind indiscutabil – acest clivaj devenit ruptură între ce gândesc și ce simt, între rațional și emoțional.
„Valoarea” unui om este dată de rațiune, de intelect, iar emoțiile – cu caracterul lor vag, instabil, profund subiectiv – au fost abandonate ca subiect al cunoașterii sau chiar clasate la categoria „mofturi”.
Știm azi (de fapt, știm de mai bine de 30 de ani), prin aportul de informație adus din domenii complexe cum ar fi psihologia, filozofia, neuroștiințele, că aparatul emoțional extrem de sofisticat este ceea ce a permis, evolutiv, să se dezvolte și „partea rațională” – neocortexul.
Nevoile profund umane – de conectare cu ceilalți, de înțelegere a celuilalt, de echilibru – sunt facilitate de emoții, iar acestea, la rândul lor, au determinat evolutiv dezvoltarea funcțiilor corticale superioare: limbajul, gândirea reflexivă, empatia etc. Emoțiile reprezintă un sistem complex și esențial de semnalizare, cu rolul de a facilita supraviețuirea. Ignorarea lor vine cu un preț foarte mare pentru individ. Anxietatea – spre exemplu – este un semnal că felul în care trăiesc vine cu un grad de risc, că ceva din viața mea este „periculos” și nu poate fi ignorat.
Emoțiile nu sunt un „accident” biologic. Sunt arhitectura de bază a conștiinței.
Ne permit să ne organizăm intern și să ne raportăm la ceilalți.
A înțelege acest lucru nu înseamnă a nega rațiunea. Înseamnă a o ancora în realitatea trăită – și a recunoaște că umanitatea noastră începe cu emoții, nu cu analiză rațională.
Comments